Cronica "Blonde" si "Elvis" dpdv CaLiG
Azi dpdv CaLiG ne vorbeste despre Blonde si Elvis.
"Blonde", un film rezist, atât de liniar și de obsedat de teză, încât nici Ana de Armas, nici cinematografia de excepție nu îl scot din submediocritate, cu atât mai puțin să îți alunge sentimentul de repulsie față de producătorii nemernici care au luat povestea reală a unei fascinante vedete de cinema și au transformat-o într-un dezagreabil manifest woke.
"Elvis", altă boamfă de cinema ieșită din pura lăcomie de a monetiza o celebritate defunctă, lăcomie inițiată de ultimul regizor care ar fi trebuit să se apropie de subiect, australianul Baz Luhrman, cunoscut în special pentru faptul că poate să dea oricărui subiect de care se ocupă, oricât de important și de profund, profunzimea de doi lei a unui videoclip MTV din anii '90. Elvis, săracul, un geniu muzical cu o voce neomenească, n-a avut parte de reînvierea pe care o merita (sau nu), în mare parte din cauza aceluiași blestem care l-a și îngropat: spiritul comercial. El cânta acoperit de paiete în mijlocul deșertului pentru bogătani, în timp ce puștimea în bașcheți se bulucea la Woodstock, să prindă două acorduri de Led Zeppelin. D-aia, chiar și după ce-a ieșit filmul, reascultarea lui Elvis a crescut nesemnificativ pe Spotify și pe alte platforme. În Vegas a trăit, în Vegas s-a stins, și altceva nimica. Elvis merita un Alan Parker, un Scorsese, poate un Bogdanovich. Sau oricare regizor care înțelege ceea ce se numește Memphis Spirit. N-a avut parte. Nici noi. Ce păcat.
